
Din DEX aflăm că fermoarul este un „dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc., format din două șiruri de lame (fixate pe o șuviță de pânză, de piele etc.) așezate față în față, care se îmbucă reciproc cu ajutorul unei mici piese făcute să alunece între ele”.
În 1851, Elias Howe, inventatorul mașinii de cusut, a avut o primă „tentativă” de realizare a unui dispozitiv de „închidere continuă, automată a hainelor”, un fel de cordon, fără prea mare utilitate, motiv pentru care a fost uitat repede. În 1893, inventatorul American Whitcomb L. Judson a brevetat un dispozitiv de închidere pe care l-a numit „încuietoare cârlig”, utilizat doar pentru fixarea pantofilor. Lui i se atribuie titlul de „părinte al fermoarului”. Compania acestuia lansează pe piață abia în 1904 un fermoar cu o formă asemănătoare celor de astăzi, cu benzi laterale, utilizat la haine, în special la fuste, din cauza rezistenței sale scăzute. Tot aici, în 1913, Gideon Sundback, inventatorul fermoarului actual, a brevetat „Plako – fermoarul fără cârlig” și în 1917 „fermoarul separabil”, o variantă mult îmbunătățită, din care s-au vândut doar în primul an 24.000 de bucăți.
Odată cu acestea, a inventat și mașina de producție a fermoarelor, reușind să facă zilnic circa 100 de metri de fermoar. În acești primi ani de existență, fermoarele erau folosite în special la închiderea pungilor de tutun și a cizmelor, dar adevărata expansiune a lor a fost în timpul Primului Război Mondial, când hainele soldaților erau dotate cu acest dispozitiv, pentru care atașat se găseau Instrucțiuni de folosire, ca pentru orice lucru nou, foarte puțin cunoscut. Un nou avânt pe piață se realizează în 1930, când Compania lansează o campanie de vânzări de îmbrăcăminte cu fermoar pentru copii, încurajându-i pe cei mici să se îmbrace/dezbrace singuri, fermoarele fiind ușor de folosit.
Între timp, compania B.F.Goodrich a utilizat fermoarul pe niște galoși, care se puteau închide cu o singură mână, ducând astfel la expansiunea și folosirea acestuia pe scară largă din 1923, cu numele de astăzi, zipper (fermoar), după sunetul pe care îl producea: zipp, iar din 1925 și la gecile de piele.
În 1937, designerii de la French Fashion utilizează fermoarele la pantalonii bărbătești, înlocuind astfel nasturii și pe această piață. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din lipsă de metal, utilizat în industria de armament, fermoarele au început să fie produse din plastic. Simultan, deoarece fermoarul realiza o închidere foarte puternică, a fost folosit la sigilarea sacilor de tutun, atât de așteptați de bieții soldați. O ultimă etapă în dezvoltarea și diversificarea fermoarelor a fost momentul inventării fermoarului detașabil pentru geci, cu deschidere la ambele capete. Astăzi fermoarul este întâlnit în combinație cu majoritatea materialelor, la îmbrăcăminte, bagaje, articole de piele și diverse alte obiecte.
Și, pentru că românii nu au fost ocoliți de „civilizație”, gama variată de fermoare de la emidale răspunde tuturor gusturilor și necesităților utilizatorilor. Fermoarele de astăzi sunt confecționate din materiale diverse și pot avea multiple utilizări:
Cursorii folosiți la închiderea fermoarelor sunt, de asemenea, de mai multe tipuri: simpli sau dubli, cu autoblocare sau fără autoblocare, cu trăgător simplu sau ornamental, cursori reversibili și altele.
Această explozie de forme și utilizări ale fermoarelor i-au determinat pe unii să-și pună întrebarea dacă realizarea fermoarului „ține-ți gura” este posibilă într-un viitor apropiat. Deocamdată el a fost testat de sculptorul japonez Hirotoshi Ito pe câteva pietre, cu mare succes și se dorește (de către femei) utilizarea lui pe scară largă la soacre și la bărbați.
Sursa foto: pexels.com, demilked.com






