De la ruși vine ploaia?

Suntem atât de obișnuiți să căutăm țapul ispășitor, după ce-am îngropat capra vecinului, încât și pentru ploaie găsim o explicație, dacă ajunge să ne deranjeze: vine de la ruși! Dar mai e o vorbă în popor, care spune că Dumnezeu ne dă totul după sufletul nostru. Sau alta, care spune că cine seamănă vânt, culege furtună. La asta nu ne gândim. Suntem convinși că sufletul nostru este curat ca lacrima, că ne facem treaba bine și întotdeauna alții sunt de vină. Pentru orice. Chiar și pentru ploaie.

Cum ar fi ca astăzi, când ne uităm cu groază la harta meteo, să ne oprim fiecare dintre noi, timp de cinci minute măcar, și să ne întrebăm cât de mult ne pasă de ceilalți. Dar cu sinceritate! Ce am făcut, fiecare, în ultimii ani, ca și altora să le fie mai bine, nu doar nouă? Poate că vorbele din popor sunt doar bazaconii care-au influențat gândirea colectivă în vremuri străvechi, atunci când poporul era analfabet și-i trebuia un sistem de valori, deci omul contemporan n-ar trebui să le ia în seamă. Poate că singurul răspuns logic este încălzirea globală, în cazul schimbării radicale a anotimpurilor. Și totuși, la baza încălzirii globale ce a stat? Nu cumva tot nepăsarea noastră, a tuturor? Și-atunci, nu cumva ne întoarcem la vorbele din popor? Pentru că vorba din popor spune că vom culege ce-am semănat.

Dacă e așa, ar trebui să ne gândim, fiecare, ce anume n-am făcut și, poate, ar fi trebuit să facem. Dacă nu cumva am uitat că binele nostru depinde și de binele tuturor, iar centrarea fiecăruia pe propriile beneficii, în defavoarea celorlalți, și nepăsarea fiecăruia dintre noi față de ce li se întâmplă celorlalți face posibilă ploaia asta interminabilă, fie că o punem pe seama rușilor, a încălzirii globale, a răutății oamenilor sau a indiferenței noastre față de orice. Dar, unde dragosete nu e, nimic nu e / nici soare nu-i, nici viață nu-i…

Diana Scarlat