Era să zicem „Hai sictir, pârâcioasă mică!”, da’ bine că n-am zis!

Gurile rele ale pesediştilor spun că floricica Găeştiului s-ar fi plâns la cei trei trandafiri ai judeţului că ar fi smotocită şi tăvălită prin presa locală, în timp ce ea, sărmana, perie cu sârg trotuarele, parcul şi multe alte chestii. Atât de tare s-ar fi impresionat şi emoţionat floriul partidului de situaţia tragi-comică a presupusei victime, încât i s-ar fi înroşit al dracului de tare limba şi i s-ar fi ascuţit instantaneu. Cuprins de o ură viscerală şi proletară, ar fi răcnit într-o sală plină: „Cât om fi noi, pân’ la vară, presa rea vreau ca să moară! Să le daţi doar la lingăi, hai, aplaudaţi, flăcăi! Dacă aud cumva, ceva, că vreunul le va da vreun contract sau vreo ciosvârcă, o s-o luaţi şi voi pe cârcă! Acu’ io sunt barosanu’, de la mine pupaţi banu’, banu’ public (se-nţelege!) şi mă urinez pe lege! Ăştia-am fost şi suntem noi, aclamaţi-mă, flăcăi!”

În loc de epilog:

Floricica de Găeşti care-a născocit poveşti a fost foarte fericită că a fost şi ea milită. Era să zicem „Hai sictir, pârâcioasă mică!”, dar bine că n-am zis! Păi, ce credeţi voi, floricioşilor, că tot poporul ăsta trebuie să stea la pâinea şi cuţitul vostru? Îi condamnaţi deschis la moarte prin înfometare pe cei care nu vă pupă poalele şi nu răspund la ordine? Sunteţi atât de efemeri, încât beţia de cuvinte scoasă din puţurile gândirii voastre nu poate decât să ne amuze. Chiar nu ne auziţi hohotele de râs?