
Este revoltător cum atenția publică și politică se activează brusc doar când apare o imagine „emoțională” cu un urs sau un pui, dar nu și când e vorba despre copii flămânzi, bătrâni singuri, oameni care trăiesc în frig sau fără medicamente. Ei nu „viralizează”, nu atrag trending-uri pe rețelele sociale, nu oferă acel patetism de ocazie care să dea bine în declarații sterile.
Ministra, presa, comentatorii de ocazie – toți își amintesc de „natură” doar când e vorba de un scandal. În rest, nu-i vezi cerând legi clare pentru protecția oamenilor din zonele de munte, nici resurse pentru primării sau direcțiile silvice, nici programe reale de educație ecologică.
Și da, e importantă protecția animalelor. Dar protecția omului nu e negociabilă. Iar în acel caz, oamenii au făcut ce trebuia: au salvat vieți. Reacția autorităților, în loc să fie de sprijin, a fost de paravan politic. De la București, totul se judecă „ca din balcon”.
În România, 26 de oameni au fost uciși de urși în ultimii 20 de ani. Alți aproape 300 au fost răniți grav, mutilați, distruși fizic și psihic. În fiecare an, sute de gospodării sunt devastate. Oameni simpli, copii, bătrâni – trăind cu frica în sân, în propriile lor sate. Dar ce contează? Când e vorba de un urs, compasiunea devine virală. Când e vorba de un copil flămând, tăcerea e ca mierea.
Au sărit toți, care mai de care: presa urbană de sticlă, politicienii de vitrină, ecologiștii de Facebook și o nouă ministresă a Mediului care vrea „raport pas cu pas”, dar nu întreabă niciodată câte mașini și cât combustibil mai au pădurarii din munți. Și toate acestea pentru o ursoaică agresivă, care a ucis un om și era pe cale să atace din nou. Fără frică, fără retragere, printre oameni.
Direcția Silvică Argeș și-a făcut datoria. Cu legea în mână și conștiința curată. A intervenit corect, responsabil, profesionist. Dar România, în loc să-și apere oamenii, s-a pus în genunchi în fața unor dictaturi ideologice care vin de la Bruxelles sau din studiourile de televiziune. Ni se spune că trebuie să păstrăm urșii – cât mai mulți, cât mai liberi – pentru că Europa vrea să-i vadă protejați.
Serios? Vrea Europa urși? Atunci de ce n-are nimeni? De ce Germania, Belgia, Olanda, Elveția sau Anglia n-au nici măcar o populație stabilă de urs brun? De ce Italia ține câteva zeci de exemplare strict monitorizate și cu brățări GPS? De ce Franța n-are? Nici Spania? De ce în Austria, când apare un urs lângă o cabană, se ridică elicoptere?
Răspunsul e simplu: pentru că ei n-au uitat că omul e mai presus de animal. Noi am uitat.
Avem peste 12.000 de urși, în timp ce media „optimă” ar fi 4.000. Dar dacă spui asta, ești „criminalul naturii”. Dacă aperi viața umană, ești „dușmanul biodiversității”. Dacă vrei liniște în sate, ești „primitiv”. În schimb, urșii sunt „victime”, chiar dacă intră în curți, școală, sau stau pe marginea drumului ca niște mascote de pozat – până când devin bestii.
Să ne înțelegem: nu cerem exterminare. Nu cerem răzbunare. Cerem doar siguranță, decență și adevăr. Cerem ca și bătrânii noștri, și copiii noștri, și turiștii care vin aici să nu devină trofee pentru click-uri. Cerem ca ministrul Mediului să protejeze omul, nu doar imaginea bună de la Bruxelles.
Și, mai ales, cerem ca România să se ridice din genunchi. Să nu mai fie ghiocelul care spune „da” la orice aberație impusă de alții. Să nu mai înghită lecții de ecologie de la țări care n-au văzut urs decât la zoo.
Pentru că în România, nu ursul e problema principală. Ci faptul că viața omului nu mai valorează nimic.






