S-A STINS ȘI ULTIMUL SIMBOL AL IAS GĂEŞTI! Povestea Didinei Iosifescu, spusă cu emoție de fiul său, Iuliu, aflat astăzi în Canada!

O viață închinată muncii, cu iubire de oameni și foarte multă decență și modestie! Astfel este descrisă de colaboratori, subalterni sau prieteni Didina Iosifescu, fosta șefă de fermă a IAS Găeşti, trecută în neființă la fel de discret precum a trăit. Alături de soțul ei, Mihai Iosifescu, director pe-atunci la IAS și ulterior al Fermei de Porci Mătăsaru, doamna Didina și-a dedicat anii tinereții orașului nostru, pe care l-a iubit și l-a prețuit cu toată ființa sa.

Didina și Mihai Iosifescu fac parte dintr-o generație în care respectul față de muncă, dar și față de semeni reprezenta un crez de viață. Și-au dedicat timpul și energia acolo, mutându-se aproape de fermă, pentru a o putea supraveghea în permanență. Fiul lor, Iuliu Iosifescu, aflat acum în Canada, ne-a povestit, cu emoție, cum părinții săi l-au învățat, doar prin puterea exemplului, cum să facă față provocărilor grele ale vieții.  ”Mama a făcut parte dintr-o generație și categorie de oameni pe cale de dispariție: vorbe puține și fapte multe. Părinții mei au lăsat faptele să vorbească pentru ei. Genul acesta de oameni au fost cei care ne-au modelat copilăria și primii pași în viața de adulți”, ne-a declarat Iuliu Iosifescu, care – deși la mii de kilometri distanță – a rămas cu sufletul acasă, amintindu-și anii în care s-a format și s-a pregătit pentru viață alături de cei care i-au ghidat pașii cu blândețe și fermitate: părinții săi.

Didina Iosifescu a ajutat foarte mulți oameni, unii localnici, alții veniți din diferite colțuri ale țării, să-și întocmească documentele pentru a beneficia astăzi de o pensie. De asemenea, cei care au cunoscut-o își amintesc că nu stătea prea mult pe gânduri atunci când cineva, oricine, avea o problemă: că era de familie, de sănătate sau financiară, doamna Didina Iosifescu simțea că este de datoria sa să-i sprijine pe cei aflați în nevoie.

Astăzi, când dragostea față de semeni și respectul față de muncă sunt simple cuvinte frumoase, fără a avea în spate principii adevărate, IAS Găeşti a devenit o ruină. Munca unor oameni care s-au dedicat cu totul, precum soții Iosifescu, a fost pur și simplu spulberată de interesele mult prea mărunte ale unei societăți canibalizate.

Cu ochii triști și goi, oamenii care încă trăiesc în clădirile IAS-ului își amintesc de tinerețea lor, în care aveau modele de urmat, în care simțeau că liderilor lor le pasă. Acum, ruinele sinistre sunt singurele care mai amintesc de vremurile de demult. Din păcate, povestea pe care o spun este una a tristeții și a amărăciunii.