Trafic de influență și trafic de organe

Ajunși la disperare, din ce în ce mai mulți români își vând organele interne la licitație pe internet, în timp ce șmecherii se ocupă cu trafic de influență. Imaginea asta sumbră a României, în anul 2014, ar trebui să ne arate că realitatea e mult mai cumplită decât pare atunci când ne este prezentată de alții în culorile vii ale show-urilor electorale. Dar, până nu ne afectează direct, nu ne pasă, nu vedem, nu auzim, nu ne interesează. Deosebirea între românul de rând și românul politic e dată doar de puterea pe care o deține fiecare la un moment dat. În rest, dacă ne-am autoanaliza, am observa că aceeași indiferență ne definește, în egală măsură.

Dacă ne gândim doar la faptul că pedepsele sunt cam aceleași, atât pentru traficul de organe, cât și pentru traficul de influență, conform legislației în vigoare, am putea să ne dăm seama că e posibil ca un amărât care-și vinde jumătate din ficat ca să-și plătească întreținerea are mai multe șanse în România să facă cinci ani de închisoare decât un corupt care face trafic de influență. Să nu ne mirăm, dacă în curând vom afla că au fost condamnați mai mulți donatori de organe decât corupți, pentru că cei care-și vând rinichii sau ficatul ca să-și plătească datoriile nu au bani de avocați sau de șpagă la judecători.

Toată lumea știe lucrurile astea în România, dar preferăm să le șușotim pe la colțuri, în loc să le spunem în spațiul public. Aceeași mentalitate a românilor din perioada regimului comunist se manifestă astăzi, numai că astăzi ni se oferă iluzia viu colorată a democrației, bunăstării și libertății, iar în comunism aveam la dispoziție măcar un Radio Europa Liberă, ca posibilitate de rezistență în fața unui adevăr pe care-l vedeam foarte clar cu toții. Nici nu mai contează cum s-a făcut manipularea în masă chiar cu propriile noastre „arme” de rezistență în 1989, dar aveam, cel puțin, acces la claritatea imaginii de ansamblu.

Acum ne este la fel de frică, dar nici măcar nu ne dăm seama ce ni se întâmplă. Am rămas cu zicala-n sânge „ciocu’ mic și joc de glezne”, știm de la străbuni că trebuie să ne conformăm la „capu’ plecat sabia nu-l taie”, dar nici măcar nu mai vedem de către cine suntem abuzați, într-un amalgam informațional care ne copleșește și ne poate determina să credem absolut tot ce spun persoanele pe care le investim cu autoritate.

Diana Scarlat