Statul de drept, ca deziderat

Dacă astăzi recunoaștem deschis faptul că statul de drept este încă la nivel de deziderat în România, înseamnă că recunoaștem, implicit, că trăim într-un stat polițienesc, în anul 2014. Încă vorbim despre lupta pentru independența Justiției. Despre pași mari, care s-au făcut în ultimii doi-trei ani și despre înfrânarea acestui proces. Dar, dincolo de sloganuri și de lupta electorală actuală, în spatele acestei realități se ascunde ceva mult mai grav, pentru noi toți: un sistem care încă funcționează pe principiile statului polițienesc!

Simplul fapt că astăzi se recunoaște deschis acest lucru ar trebui să ne determine să ne întrebăm cum a funcționat Justiția până acum, din moment ce trăim, iată, nu într-un stat de drept, ci într-o Românie care încă luptă pentru a deveni stat de drept. Cât s-au respectat drepturile celor ajunși în malaxorul Justiției și cum au fost condamnați oamenii în România, în ultimii 25 de ani? Pentru că ar trebui să ne amintim că nu doar politicienii corupți sau mafioții dovediți și interlopii urmăriți de cei mai buni experți ai noștri au ajuns după gratii, ci și oameni obișnuiți.

Poate ne amintim de celebrul episod al Justiției care se luptă pentru independență, când două bătrâne, mamă și fiică, au primit o condamnare cu executare, pentru neplata unei amenzi. Dar există și oameni condamnați la trei-patru ani de închisoare sau chiar la șapte ani de închisoare, pentru furtul unei găini. De obicei, acești oameni nici măcar nu pot ieși din închisoare prin eliberare condiționată, pentru că sunt atât de săraci, încât n-au bani de avocat. Dar un politician corupt, care-a furat, timp de 15-20 de ani câteva milioane de euro, primește tot o condamnare de cel mult șapte ani, cu executare, știind că poate plăti avocați buni, pentru a ieși după ce-au făcut jumătate din pedeapsă.

Să mergem mai departe, să ne amintim celebrul caz Țundrea. Un om condamnat de toate instanțele, pentru viol și crimă, care-a stat închis 12 ani, fără să fie vinovat. Nu a fost singurul în această situație, dar scandalul a fost mai mare în cazul lui decât în alte cazuri, pentru că omul a avut puterea să lupte, deși, în pușcărie, cei care îndrăznesc să spună că sunt nevinovați sunt considerați cel puțin nebuni și mitomani. Țundrea a reușit să dovedească, după 12 ani, că sângele de pe cămașa lui era, de fapt, de găină și că spusese adevărul, dar anchetatorii de la vremea respectivă l-au considerat vinovat, în lipsă de probe directe sau de martori oculari, pentru că în România nu se puteau face teste ADN! Dacă redeschidem astăzi dosarele cu infracțiuni de omor de până în 2007, vom constata că în foarte multe cazuri avem o incertitudine: sângele e din „grupa A2 sau AB4” cam de fiecare dată. Nimic nu se știe cu certitudine, nu sunt probe, nu sunt martori, dar sunt condamnați. Iar acești condamnați au „regim special” întotdeauna, în sensul că dacă n-au putut de la-nceput să se apere, n-au nicio șansă în continuare, fiind considerați cei mai periculoși pentru societate, deci lipsiți de drepturile pe care le au ceilalți condamnați.

Toate aceste lucruri fac parte din statul nostru care se vrea de drept și care se luptă împotriva acelui stat polițienesc pe care vrem să-l abolim. Dar ce ne facem cu tot ce-a lăsat în urmă acel stat polițienesc în care încă trăim? Pentru că am avut o modificare a Codului de Procedură Penală scris cu copy/paste în părțile esențiale, dar cu un adaos de interpretări favorabile pentru cazurile de politicieni corupți și cu alt adaos de restricții suplimentare exact pentru cazurile în care nu s-a putut aduce niciun fel de apărare – oare s-a făcut asta ca nu cumva să iasă cei condamnați pe nedrept și să poată să arate câtă nedreptate a fost în Justiție? Pentru că s-a dat tot sistemul peste cap atunci când Marcel Țundrea a fost declarat nevinovat, după 12 ani de închisoare. Omul a mai trăit doar trei ani după ce a fost eliberat, însă, ca o glumă proastă, a fost achitat de omor postmortem! Extraordinar! S-a făcut dreptate în statul de drept, după ce victima a murit. Dar pentru acest omor nu va plăti nimeni niciodată! Și nici pentru altele asemenea, despre care noi, muritorii de rând, fie n-am auzit, fie nici nu ne dorim să auzim.

Avem astăzi politicieni care propun cel mai stupid proiect de lege a grațierii colective, din al cărei text se vede foarte clar că, de fapt, nu se dorește nicio schimbare și nicio încercare de a înlătura erorile judiciare grave din trecut. Nu avem astăzi niciun politician care să facă o propunere legislativă clară, pentru reevaluarea unor dosare în care nu au existat niciodată probe clare sau martori direcți, însă oamenii au fost condamnați și nu au nicio șansă la apărare. Ce trebuie să facem astăzi, oare, pentru a-i determina pe politicieni să gândească în folosul populației și nu doar pentru interesul lor personal?

Diana Scarlat