Liviu Lazăr
Unul dintre proverbele românilor spune că Omul sfințește locul. Este și cazul unei mici așezări de pe Valea Cobiei, unde, sosit ca preot paroh într-o perioadă în care comunismul era în floare, preotul Popescu Ioan a reușit totuși să demareze lucrările de reconstrucție a ceea ce astăzi numim Raiul de la Cobia, mai exact Mânăstirea Cobia.
Cu multă greutate a reușit să înduplece oamenii de stat de atunci de importanța bisericii care stătea să cadă, însă cu voia lui Dumnezeu demersul a fost unul reușit. Oamenii satului povestesc că părintele l-ar fi abordat la o înmormântare chiar pe Ion Dincă, revenit în comuna natală cu ocazia decesului unei rude. Acesta era pe atunci prim-vice-premier, iar puterea sa se extindea asupra întregii țări, Dincă fiind cunoscut mai ales sub numele de Ion-te-leagă, întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat. Aflând cumva de această discuție, însuși patriarhul Teoctist, instaurat în 1986 pe scaunul patriarhal, a alocat niște fonduri în vederea reconstrucției lăcașului de cult ce stătea să cadă.
Într-o seară geroasă de februarie, imediat după căderea comunismului, preotul a primit un telefon prin care era anunțat că la ora 12 noaptea sosește un tren în Găești cu 4 vagoane de cărămidă. Pentru că pe vremea aceea nu erau mijloace de transport în comun și nici mașină personală nu-și putea permite oricine, preotul a plecat din Găești până la Cobia cu bicicleta. A strigat la poarta gospodarilor cu frică de Dumnezeu și i-a rugat să ajute fiecare cum poate. Nu mai puțin de 7 căruțași s-au oferit să ajute pe părintele care îi ajutase și pe care-l văzuseră că este om de încredere. Biserica era într-o stare avansată de degradare, zidurile crăpate, acoperișul distrus, corpul clădirii find rupt în două în urma cutremurelor, iar la interior toată pardoseala era răscolită de tranșeele săpate de comuniștii care visaseră să descopere aurul ascuns al vreunui domnitor aflat pe fugă din calea urgiei otomane. Pentru aceasta, enoriașii au suferit de frig odată cu preotul timp de 4 ani, pe vremea când slujbele se desfășurau în aer liber, chiar sub bolta clopotniței. Pare greu de crezut, dar bătrânii satului încă povestesc de vremurile acelea, când oamenii erau parcă mai buni, iernile erau mult mai grele iar cerul părea că este mai aproape de pământ.
Odată cu căruțașii au sosit și alți oameni, bărbați,femei și copii deopotrivă care să ajute la descărcatul vagoanelor, așa că, de la orele 2 din noapte și până la răsăritul soarelui, cărămida era nu doar descărcată ci și transportată la Cobia.
Au fost nenumărate drumuri făcute la Ministerul Culturii pentru aprobarea diverselor lucrări minore, ca de exemplu acoperirea clădirii cu folie peste iarnă, căci domnii de sus știau doar legea pe care o aplicau strâmb și cu intermitență, dar nu aveau în vedere și faptele de pe teren, unde clădirea se degrada de la o zi la alta sub umezeala și ploaia tot mai multă pentru o clădire prea veche și prea multă vreme uitată.
Părintele a avut însă încredere că Dumnezeu îl va ajuta indiferent cât de greu va fi, iar acest lucru s-a văzut de-a lungul timpului. Fericiți că au un locaș unde nu mai suferă de frig și nu-i mai bate crivățul iernii, oamenii au venit în număr și mai mare alături de preotul ce le-a arătat că unde există credință, nici măcar partidul comunist nu se poate opune.
Nicolae Iorga ne-a lăsat scris că, la origini, mânăstirea Cobia nu avea picturi interioare, însă acum, cu voia Tatălui și cu ajutorul părintelui Popescu găsim interiorul mânăstirii cu niște picturi deosebite, iar la intrare, deasupra pisaniei originale, un frumos mozaic care înfățișează pe Sf Nicolae, cel care dă și hramul locașului.
Pentru cei care au prins anii ’80, curtea mânăstirii Cobia este acum de nerecunoscut. Există un pod de acces pe care se poate merge fără frica de a cădea în gârlă, curtea mânăstirii este toată împrejmuită e un gard, diverse flori și arbuști ornamentali participă cu frumusețea lor la întregirea imaginii de rai verde, iarba este în permanență tunsă iar de curând, un foișor creează umbră pentru turiștii dornici să poposească mai multă vreme în locul ce oferă liniște și pace sufletească. Părintele Popescu putea fi găsit la biserica de care se ocupa cu mare drag, mai tot timpul, în funcție de perioada din an. Primăvara putea fi găsit ziua, îngrijind florile și plantând altele în locul celor care nu au trecut iarna aspră; în iunie și iulie putea fi văzut dimineața avand grijă ca iarba să fie tunsă și fără bălării; în zilele toride de august putea fi găsit până noaptea târziu udând florile și arbuștii ornamentali, iar iernile îl găsem dând zăpada căzută pe arbuștii ce s-ar fi putut rupe sub greutatea ninsorii căzute peste noapte. Aici nu doar a slujit, ci a și trăit, prin și pentru Dumnezeu.
Dar pentru că un suflet mare nu se mărginește la a face lucruri mici, părintele Popescu a avut drept enoriași vreme de câțiva ani buni și pe locuitorii micuțului sat de pe Valea Bumbuiei, acolo unde, la orele 4 dimineața găseai biserica neîncăpătoare. Și în Bumbuia părintele a demarat lucrările de amenajare a vechii biserici de lemn, unde tot cu ajutorul sătenilor a reușit să transporte lemnul și să ofere ajutor călugărilor cioplitori sosiți din Bucovina.
Acum, după ce a botezat câteva generații și a legat prin sfânta taină a căsătoriei câteva sute de tineri, a sosit vremea să se retragă la pensie, lăsând locul, așa cum îi place să zică “unuia mai tânăr, care să continuie cu drag ce am lăsat eu“.
Rămâne în urma părintelui o lume schimbată în mai bine, o frumusețe arhitecturală cu care nu doar Dâmbovița ci întreaga Românie se mândrește, și mai rămâne o tradiție care sper să fie continuată la Mânăstirea Cobia, mai exact Concursul de Bătut Toaca “Badea Stolnicul Boloșin”.
În numele celor care au călcat măcar odată în raiul de la Cobia, îi dorim părintelui o viață cât mai lungă și îi mulțumim pentru că ne-a arătat ce putem deveni dacă credem cu adevărat în noi și în Dumnezeu!
Comments