Enescu Supermarket

CALIFATUL RATAT AL LUI ALI BONAPARTE

urll

Franţa şi Islamul au avut mereu relaţii sinuoase şi însângerate. Francezii au fost campioni ai cruciadelor eşuate din nesăbuinţă,  dar şi amici ai  musulmanilor, când raţiunea de stat a cerut-o. Există informaţii că însuşi Napoleon s-ar fi islamizat vremelnic. Acum 1282 de ani  strămoşii francezilor opreau, într-o bătălie sângeroasă, cucerirea arabă care ameninţa Europa aflată la începuturile creştinării. Astăzi, arabii din fostele colonii sunt 20% din populaţia Franţei. Câţiva dintre ei continuă măcelul de acum aproape 13 secole. 
M-am abţinut să comentez despre măcelul de la Paris, fiind convins că e o poveste fără sfârşit. Ca unul ce a locuit vreo doi ani în Franţa şi încă are legături constante cu francezi, mă consider mai ancorat la cele ce se petrec în Hexagon. Franţei îi place să fie mereu în avangardă, la bine şi la rău. Uneori, ceea ce Franţa crede că face bine, dă rău ca rezultantă. De fapt, deseori.

Istoria ne dă lecţii dure în privinţa relaţiilor Franţei cu Islamul. În Evul Mediu cavalerii francezi erau cunoscuţi ca fiind cei mai orgolioşi, impetuoşi şi imprudenţi. Erau primii care şarjau în luptă, au fost primii la cruciade, cu cele mai mari contingente militare. Din cauza nesăbuinţei şi aroganţei lor, creştinii au pierdut definitiv Ierusalimul, după ce sultanul Saladin a făcut zob armata regelui cruciat Guy de Lusignan, în bătălia de la Hattin (1187). Tot nesăbuinţa şi aroganţa cavalerilor francezi a dus la înfrângerea de la Nicopole (1396), unde turcii i-au ucis sau luat prizonieri pe cei mai mari nobili ai Franţei.
După papara luată în cruciade francezii au devenit mai prietenoşi cu musulmanii. Cel mai mare neguţător şi armator medieval, Jacques Coeur a vândut arme pe şest sultanului din Egipt. Regele Francisc I a încheiat o scandaloasă alianţă, pentru Europa creştină, cu sultanul Soliman Magnificul, ăla din serial, împotriva imperiului catolic romano-german. http://fr.wikipedia.org/wiki/Alliance_franco-ottomane

Însuşi Napoleon e dat de „Le Moniteur Universel”, un ziar al vremii, ca fiind convertit la Islam în timpul campaniei din Egipt (1798). Ali Bonaparte, cum l-ar fi chemat, ar fi vrut să aplice principiile coranice în toată Europa. A renunţat fiindcă avea nevoie de banii bancherilor evrei, pentru războaiele sale. Până la coadă familia Rotschild n-a uitat empatia cu Islamul a lui Napoleon şi i-a sponsorizat pe inamicii lui englezi, austrieci, prusaci şi ruşi, până la Waterloo. http://www.progress.org/2010/napoleon.htm

De la Napoleon încoace francezii n-au mai câştigat, singuri, niciun război în Europa. În ambele conflagraţii mondiale au avut aliaţi, deci nu se pune. Singuri, au dat-o în bară cu expediţia militară din Mexic (1867), au pierdut războaiele cu coloniile Indochina (1954) şi Algeria (1962), au determinat un război civil în Nigeria-Biafra (1970 – un milion de morţi) şi un genocid în Ruanda (1994 – un milion de morţi). Misiunea civilizatoare a Franţei a fost deseori sângeroasă şi s-a încheiat „sans panache mais avec reproche”.
Misiunea Islamului abia a început şi e tot sângeroasă. În Franţa sunt 6 milioane de musulmani declaraţi, proveniţi majoritar din Maghreb (algerieni, tunisieni, marocani). Jumătate dintre ei s-au stabilit pe pământ francez după 1990. Cu tot cu copiii lor, musulmanii ajung la 12 milioane de locuitori. http://fr.novopress.info/…/entre-1990-et-2013-pres-de-troi…/

Această populaţie cu potenţial islamist se concentrează în regiunile industriale ale Franţei, la periferia ghettoizată a marilor oraşe. I-am văzut acolo, cu femeile lor acoperite, cu copiii numeroşi şi gălăgioşi peste medie, cu bărbaţii care îşi sorb pe îndelete ceaiul sau cafeaua, fără vreo grabă să ajungă la serviciu, dacă au vreunul. Arată paşnic, deşi nu te simţi confortabil când ajungi în mijlocul lor. Trăiesc din ajutoarele sociale, din alocaţiile copiilor, din diversele munci temporare sau micul negoţ în stil oriental. În familiile care sunt la mai mult de a 2-a generaţie în Franţa, mai muncesc şi femeile.

Problema e cu adolescenţii arabi, cei care abia au intrat sau intră în viaţă. Ei sunt masa critică ce s-a radicalizat. În căutarea identităţii originare preferă războiul sfânt, decât lupta pentru existenţă. Sharia şi Jihadul le oferă nişte repere pe care noi le considerăm extreme, dar care pentru ei sunt ancorate în moştenirea genetică. Pentru ei, expansiunea arabă nu s-a încheiat la Tours (732), unde Carol Martel al francilor l-a învins pe Abdul Rahman al lor. Au Islamul lor şi se mândresc cu el. Poartă steagul Profetului la gât, peste un tricou Le Coq Sportif. Simt ei că fac parte dintr-o naţie tânără, care poate să se impună peste o Franţă obosită, peste o Europă îmbătrânită şi peste o democraţie tocită. Au văzut ei că creştinismul e moale, creştinii nu mai cred, civilizaţia occidentală de rit creştin e decadentă şi în disoluţie. Această forţă motrice arabă a devenit agresivă sau brutală când i s-au pus în discuţie valorile şi tradiţiile. Catolicul francez, cât mai e, are acum o dilemă forţată: să întoarcă şi celălalt obraz al democraţiei sau să pună sabia votului în mâna Frontului Naţional?
De fapt, discuţia nu e despre Franţa, ci despre toată lumea. Al 3-lea război mondial se desfăşoară chiar acum, asimetric, sub ochii noştri.

Cristian Niculescu

Cronica de Gaesti

GĂEŞTENI, AJUTAŢI-I SĂ CÂŞTIGE!

Elevii clasei pregătitoare de la Şcoala „Şerban Cioculescu”, înv. Angelica Ivaşcu,  s-au înscris la concursul campaniei …

Lasă un răspuns