Enescu Supermarket

GĂEŞTENII ÎNTREABĂ, PSIHOLOGUL RĂSPUNDE: Ce facem când copilul ne minte?

fetita3

„Fețița noastră este în clasa a II-a și pare un copil foarte bun, dar am constatat că minte foarte mult. Inventează povești și le spune cu o convingere debordantă. Nu înțelegem de ce simte nevoia să facă asta. Am observat și că este foarte rea cu cei din jur. Nu suportă pe nimeni în preajmă și dacă vrea să scape de anumite persoane, inventează povești credibile, astfel încât să ne determine să o „scăpăm” de anturajul nedorit. A procedat așa cu toate bonele pe care i le-am adus până acum. Ce putem face? Este o boală? Cum ar putea evolua în timp și cum se poate explica? (03.11.2014)

VALENTIN DINU, PSIHOLOGUL DE SERVICIU

Răspuns:

Minciuna este o modalitate de a rezolva o situaţie, modalitate care a fost încercată şi este repetată de fiecare dată pentru că funcţionează. Copiii încep să mintă ca să evite anumite comportamente/reacţii ale părinţilor (de exemplu să scape de pedeapsă, reproşuri sau activităţi care nu le plac; mai bine zis, de situaţii care le produc tensiuni, emoţii neplăcute, negative). In timp, încep chiar să creadă în această „realitate” şi să-şi creeze o lume a lor…să facă din minciună un fel de a fi! Totodată, minciuna poate fi şi o modalitate de a atrage atenţia părinţilor atunci când copiii se simt neglijaţi; mai ales dacă părinţii arată că sunt deranjaţi de minciuni şi le condamnă! Important este să observaţi cu atenţie situaţiile în care folosesc minciuna ca modalitate de adaptare, să evitaţi a le reproşa acest lucru şi, „ca din întâmplare” să abordaţi în discuţii (cu alte ocazii) situaţii de genul celor observate, încercând să evidenţiaţi faptul că lucrurile se pot rezolva şi altfel; puteţi folosi în abordare „exemple” (inventate, sic!) ale unor copii ai colegilor de serviciu care „ar fi minţit” în astfel de situaţii şi au fost descoperiţi suportând consecinţele minciunilor – bineînţeles, mult mai dure decât dacă ar fi ales varianta adevărului! Uşor-uşor vor căpăta încredere şi curaj să spună adevărul.

Părinţii trebuie să înţeleagă că e nevoie să dezvolte o relaţie de comunicare profundă cu copiii lor, să-i încurajeze să spună adevărul şi să aprecieze când se întâmplă asta…indiferent de fapta comisă de copil! E mai important să ne spună adevărul când e vorba despre situaţii delicate ca să le putem rezolva la timp, decăt să salveze imaginea de copil ascultător!!! Când ne confruntăm cu o situaţie delicată în care se află copiii noştri, cum e şi cazul minciunii, în niciun caz nu trebuie să recurgem la condamnarea vehementă/respingerea lor, punerea lor la zid! Asta le va întări comportamentul disfuncţional! Vom încerca să ne apropiem de ei, să înţelegem ce i-a determinat să recurgă la asemenea comportamente şi să le explicăm (de câte ori e nevoie!!!) consecinţele. Copiii au nevoie să ştie că sunt acceptaţi de părinţi! Ei n-au experienţa noastră de viaţă şi sunt predispuşi la greşeli…dacă noi condamnăm greşelile fără să-i ascultăm şi să le înţelegem reacţiile, nu facem decât să compromitem o relaţie de colaborare şi de încredere….ceea ce reprezintă începutul unui lung şir de probleme!

Copiii sunt foarte receptivi la comportamentele noastre!!! Oricât am condamna noi minciuna în faţa lor, dacă povestim „cu mândrie” cât de bine am scăpat noi dintr-o situaţie recurgând la „minciuni nevinovate”, ei vor reţine mai bine acest lucru şi vor încerca să-l pună în practică. Dacă funcţionează, metoda va fi perpetuată!

Din păcate, există suficient de multe situaţii în care adulţii recurg la minciuni! De multe ori ne minţim până şi pe noi înşine! Nu puţine sunt situaţiile (şi asta chiar în cadrul familiei) când „distorsionăm” / negăm realitatea pentru că nu ne convine! Ne păcălim singuri şi ne îmbătăm cu apă rece în legătură cu sentimentele sau cu unele comportamente ale partenerului….Vom evolua şi ne vom dezvolta personal în măsura în care ne asumăm realitatea şi consecinţele propriilor noastre comportamente!

Noi suntem responsabili pentru felul în care copiii noştri învaţă să abordeze situaţiile cu care se confruntă, implicit pentru minciunile lor!

Poezia de mai jos este relevantă pentru importanţa comportamentelor părinţilor în educaţia propriilor copii.

 

„Când copiii trăiesc în critică, învaţă să condamne.

Când copiii trăiesc în ostilitate, învaţă să lupte.

Când copiii traiesc în frică, învaţă să fie temători.

Când copiii traiesc în milă, învaţă să îşi plângă de milă.

Când copiii traiesc în ridicol, învaţă să fie timizi.

Când copiii traiesc în gelozie, învaţă ce este invidia.

Când copiii traiesc în ruşine, învaţă să se simtă vinovaţi.

Când copiii trăiesc în toleranţă, învaţă să fie răbdători.

Când copiii traiesc cu încurajare, învaţă să fie încrezători.

Când copiii traiesc cu laudă, învaţă să aprecieze.

Când copiii trăiesc în îngăduinţă, învaţă să se placă pe ei înşişi.

Când copiii trăiesc în acceptare, învaţă să găsească iubirea în lume.

Când copiii trăiesc în apreciere, învaţă să aibă un scop.

Când copiii trăiesc lângă oameni care împart totul, învaţă să fie generoşi.

Când copiii trăiesc cu onestitate şi corectitudine, ei învaţă ce sunt adevărul şi dreptatea.

Când copiii trăiesc în siguranţă, învaţă să aibă încredere în ei şi în cei din jurul lor.

Când copiii trăiesc în prietenie, învaţă că lumea este un loc unde este frumos să traieşti.

Când copiii trăiesc în seninătate, învaţă să aibă mintea liniştită. Cum trăiesc copiii tăi?”

 

Dorothy L. Nolte, PhD.

 

Aş mai adăuga următorul vers:

Când copiii trăiesc în minciună, învaţă să mintă!

 

Psiholog Valentin Dinu,

Doctor în psihologie,

Cabinet individual de psihologie,

Bucureşti, sectorul 1

dinu_valentin@yahoo.com

Cronica de Gaesti

TÂNĂR DE 34 DE ANI, JUCAT ÎN PICIOARE LA CRÂNGURILE! Reacţia poliţistului sesizat de comiterea infracţiunii este halucinantă!

Bătut bestial pentru un motiv incredibil: că nu a putut să lucreze la o hazna! …

Lasă un răspuns